Prof. Gheorghe Băisan

Clima judeţului Tulcea are un caracter temperat-continental excesiv, uşor moderat în deltă.

Precipitaţiile atmosferice au valori medii anuale de 500-550 mm în N şi V şi scad la 400 mm şi sub această valoare în Delta Dunării, în condiţiile în care temperatura medie anuală atinge 11°C în zonele vestice şi sudice şi 11-12°C în Delta Dunării şi pe litoral.

Verile sunt fierbinţi şi secetoase, cu ploi puţine şi torenţiale, însoţite de multe ori de grindină şi descărcări electrice, iar iernile sunt moderat de reci şi lipsite de precipitaţii, însă geroase, datorită vânturilor (crivăţul) aspre şi persistente, care constituie elementul climatic cel mai neplăcut.

Exceptând Dunărea, curs alohton, care mărgineşte judeţul la V şi N, marea majoritate a apelor autohtone sunt scurte şi temporare. Mai importante sunt Taiţa, Teliţa, Slava, Casimcea şi Hamangia, tributare unor lacuri de pe litoralul Mării Negre (Babadag, Goloviţa), puţine îndreptându-se spre V, debuşând în Dunăre (Topolog, Roştiilor, Aiormanul).

Lacurile sunt puţine, de tip şot (Murighiol, Sărăturile, Slatina), cele antropice fiind ceva mai mari (Traian, Ciuperca, Horia). În schimb, pe latura nordică şi estică, în lunca Dunării, dar mai ales în deltă, apar lacuri mari: Jijila, Crapina, respectiv Dranov, Gorgova, Merhei, Roşu, Matiţa, Zmeica, Goloviţa sau Razim. De altfel, lacul Razim este cel mai mare din ţară, ocupând împreună cu Sinoie, Zmeica şi Goloviţa 452 km˛.

Vegetaţia este formată din stepă şi pădure, exprimând, în această ordine, etajarea verticală. Pădurea ocupă doar dealurile mai înalte, formând masive compacte în zona Slava Cercheză – Ciucurova - Topolog şi Hamcearca - Luncaviţa. Un loc aparte îl ocupă cele două areale de pădure din deltă (Letea şi Caraorman), cu elemente termofile şi plante agăţătoare, puse sub protecţia legii, ca şi pădurea de fagi de la Luncaviţa, un relict terţiar.

Stepa ocupă spaţii vaste, mai ales în E şi S judeţului, pe dealurile de la S şi E de municipiul Tulcea, fiind un areal destinat creşterii animalelor, ocupaţie cu vechi tradiţii. Vegetaţia naturală a suferit numeroase modificări prin luarea terenurilor în cultură sau prin păşunare. De asemenea, pădurea a cedat locul silvostepei şi apoi stepei, odată cu modificările climatice survenite în ultimele secole.

Un aspect aparte îl are vegetaţia din deltă, alcătuită din elemente higro şi hidrofite, cu o mare varietate de specii.

Uscatul dobrogean este domeniul rozătoarelor (hârciog, popândău, şoareci de câmp) şi al erbivorelor (iepurele), al reptilelor (vipere) şi păsărilor (potârniche, prepeliţă, dropie), alături de care apar elemente mai rare, cum ar fi broasca ţestoasă (Testudo graeca) ocrotită de lege.

În deltă se remarcă cele 120 de specii de peşti şi 130 de specii de păsări, acestea din urmă având diverse zone de provenienţă. De importanţă economică se bucură sturionii (nisetru, cegă, morun, păstrugă), precum şi animalele cu blană (bizam, enot) sau vânatul mare (vulpi, căprioare, mistreţi).

Solurile se prezintă sub forma unui mozaic, în funcţie de diversitatea condiţiilor de pedogeneză (climă, vegetaţie, rocă). Cele mai multe fac parte din clasa molisolurilor, sub păduri apărând şi argiluvisoluri, precum şi o gamă variată de soluri intrazonale (halomorfe, hidromorfe, aluvisoluri, psamosoluri).

La recensământul din 2002 populaţia judeţului Tulcea număra 256492 locuitori, ocupând penultimul loc în ţară, fiind totodată judeţul cu cea mai mică densitate a populaţiei (30 loc./km˛). Populaţia este alcătuită dintr-un mozaic etnic mai rar întâlnit în alte judeţe, în care ponderea cea mai mare o au românii ( 90%), urmaţi de lipoveni (5,29%), turci (1,29%), ruşi (1,06%), rromi (0,88%), greci (0,65%), ucraineni (0,49%), precum şi de alte etnii, în număr mai mic, între care tătari, italieni, maghiari, germani, bulgari, evrei şi mulţi alţii. La data amintită, 47,8% din populaţia judeţului locuia în mediul urban şi 52,2% în cel rural. Populaţia urbană era concentrată în municipiul Tulcea ( 91492) şi alte patru oraşe: Măcin (10625), Babadag (10037), Isaccea (4789) şi Sulina (4601), în vreme ce cea rurală era dispusă în 45 de comune, având în componenţă un număr de 135 de sate.

Fenomenul demografic cel mai pregnant este îmbătrânirea populaţiei şi scăderea numărului de locuitori, ca urmare a scăderii puternice a natalităţii, proces cu consecinţe negative, care produce un dezechilibru al grupelor de vârstă, dar şi dezafectarea unor localităţi într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.

Industria este reprezentată de ramura extractivă (în centrele menţionate), dar mai ales de cea prelucrătoare. Industria metalurgică are în Uzina de Alumină şi Fabrica de Feroaliaje (produse refractare, produse magneziene) două unităţi de prim rang, ultima cu caracter de unicat naţional. Şantierul naval din Tulcea dispune de instalaţii moderne, fiind axat pe producţia şi reparaţia de nave de diverse dimensiuni, satelitul din Sulina ocupându-se numai cu dezmembrarea navelor ieşite din uz, activitate cu caracter sporadic.

Industria uşoară produce confecţii (Tulcea, Măcin), iar cea alimentară se bazează pe morărit şi panificaţie, conserve din peşte (Tulcea), legume şi fructe (Tulcea), carne (Tulcea, Nufăru, Babadag) şi centre de vinificaţie (Tulcea, Niculiţel, Babadag).

Pescuitul, exploatarea stufului şi prelucrarea lemnului completează gama activităţilor industriale, la care mai trebuie să adăugăm şi cele două societăţi care prelucrează masele plastice.

Agricultura este mixtă, atât cultura plantelor cât şi creşterea animalelor având condiţii favorabile de dezvoltare, dar este dependentă de hazardele climatice, în condiţiile în care doar o mică parte a suprafeţelor agricole este irigată. Se cultivă cu predilecţie cereale (grâu, orz, porumb), plante tehnice (floarea soarelui, tutun, soia), cartofi, legume şi zarzavaturi (roşii, pepeni, ceapă).

Areale însemnate sunt cultivate cu viţă-de-vie (Somova, Niculiţel, Tulcea, Babadag, Izvoarele, Ostrov, Dăeni) şi pomi fructiferi (Isaccea, Tulcea-Cataloi).

Zootehnia este relativ dezvoltată, deşi în recul faţă de perioada de dinainte de 1989, existând preocupări tradiţionale pentru creşterea ovinelor, cabalinelor, albinelor, alături de celelalte animale. Vânătoarea şi pescuitul, mai cu seamă în Delta Dunării, atrag în fiecare an un număr însemnat de persoane.

Turismul este una din ramurile cu certe perspective, oferind atât obiective naturale (delta, litoralul, Munţii Măcinului) dar şi istorice (Enisala, Dinogeţia, Argamum, Nufăru, Mahmudia), lăcaşuri de cult (Cocoşu, Saon, Celic Dere, Slava Rusă) sau obiective culturale (Tulcea, Babadag, Cerna, Sulina). Reţeaua turistică dispune de câteva hoteluri moderne, bine dotate, restaurante, pensiuni, campinguri şi cabane sau tabere şcolare, care pot oferi servicii de calitate, atât turiştilor români cât şi străini. Se remarcă avântul pe care l-a căpătat agroturismul în ultimii ani, fiind activitatea economică cea mai dinamică.

Judeţul Tulcea este accesibil atât pe calea aerului, a apei, cât şi pe uscat. Lângă comuna M.Kogălniceanu se află un aeroport modern, care operează în ultimul timp doar pentru curse speciale, traficul obişnuit, intern, fiind sistat din cauza lipsei cererii, cauzate de preţurile prea ridicate.

Linia ferată ce leagă municipiul Tulcea de Medgidia face posibil transportul călătorilor şi mărfurilor spre Constanţa şi litoral, sau spre Bucureşti şi restul ţării.

Din reţeaua de şosele care traversează judeţul se remarcă prin importanţă drumurile Tulcea-Constanţa (E87), Tulcea – Hârşova - Bucureşti (DN22A), Tulcea –Isaccea - I.C.Brătianu şi Tulcea - Horia - Măcin.

Dunărea este navigabilă pe tot sectorul tulcean, inclusiv pentru nave mari, în deltă existând curse de pasageri care leagă municipiul Tulcea cu cele mai importante localităţi

Dotările culturale sunt asemănătoare cu cele din alte colţuri ale ţării: cămine culturale în sate şi case de cultură şi cinematografe în oraşe, municipiul Tulcea fiind şi cel mai important centru cultural al judeţului, dispunând atât de dotarea necesară, dar şi având o viaţă culturală mai activă.

Judeţul Tulcea a dat ţării o pleiadă de oameni de ştiinţă, scriitori, artişti plastici şi muzicali de mare valoare, între care menţionăm: Panait Cerna, Traian Coşovei, George Georgescu, Constantin Brătescu, Grigore şi Constantin Moisil, Constantin Găvenea, Alexandru Ciucurencu, Ion Jalea ş.a.

Viaţa religioasă se desfăşoară neîngrădit, în judeţ fiind menţionate 9 culte (religii) oficiale, cele mai importante (ca număr de credincioşi) fiind cultul creştin ortodox, biserica ortodoxă de rit vechi şi religia musulmană. O caracteristică a vieţii spirituale tulcene este respectul şi toleranţa faţă de credinţa celorlalţi.

Despre locuirea şi locuitorii teritoriului judeţului Tulcea dovezile arheologice vorbesc încă din Paleoliticul Mijlociu, fragmente de ceramică şi unelte de piatră şlefuită fiind scoase la lumină din săpăturile de la Baia şi Ceamurlia de Jos, ele completând pe cele din judeţul Constanţa (Tariverde, Nuntaşi, Cernavodă, Hârşova).

Cultura Gumelniţa se regăseşte în Dobrogea în descoperirile făcute la Garvăn, Luncaviţa, Tulcea, Somova, Baia, aceasta atestând o locuire de lungă durată (straturi de cultură pe mai multe nivele), un grad sporit de confort, casele fiind mai spaţioase, construite la suprafaţă. Se dezvoltă şi se perfecţionează meşteşugurile, ca urmare a contactului cu civilizaţiile din estul bazinului Mării Mediterane, tehnica pictării cu grafit a vaselor ceramice fiind elementul definitoriu pentru cultura Gumelniţa.

Pătrunderea unor comunităţi de agricultori dinspre sud şi a păstorilor indoeuropeni (mil.III î.Cr.) este atestată de săpăturile de la Casimcea şi Ceamurlia de Jos.

Prima epocă a fierului (Hallstadt) este mai puţin prezentă în documentele arheologice, dar descoperirile de la Calfa şi Sâmbăta Nouă, precum şi cele de la Babadag aduc importante date despre sec.XII-VII î.Cr. Mulţimea obiectelor scoase la iveală (securi, topoare, vârfuri de săgeţi, obiecte de ceramică) atestă o serioasă locuire, activităţi sedentare (agricole) şi mai ales continuitate pe aceste meleaguri.

Un element nou în viaţa autohtonilor îl reprezintă stabilirea coloniştilor greci pe litoralul Mării Negre şi începerea unui proces de asimilare a unor elemente de cultură superioare celei locale. Despre această perioadă ne vorbesc săpăturile de la Capul Doloşman, Piatra Frecăţei, Cernavodă şi Mahmudia.

În timpul expediţiei lui Darius (514-513 î.Cr.) pe aceste teritorii existau deja triburi getice puternice, capabile să opună o rezistenţă organizată, mai ales incursiunilor sciţilor, din sudul Dunării.

Secolul IV î.Cr. aduce o adevărată explozie de aşezări umane (Agighiol, Murighiol, Mahmudia, Somova, Niculiţel, Enisala, Teliţa, Sarinasuf), care dovedesc o viaţă înfloritoare, activităţi economice diverse, paralel cu o creştere a puterii şi influenţei politice a locuitorilor acestei provincii.

Pătrunderea bastarnilor (29 î.Cr.) şi mai apoi a romanilor, repetatele invazii ale migratorilor, luptele sângeroase date pentru apărarea cetăţilor Troesmis şi Aegyssus, capriciile naturii, au grefat asupra vieţii locuitorilor din nordul Dobrogei, la finele sec.I î.Cr.

Romanii vor consolida limesul nord-dobrogean (în timpul lui Vespasian), iar în jurul anului 20 d.Cr. Dobrogea era deja integrată sistemului administrativ al imperiului roman. Se ridică noi castre, se construiesc drumuri noi, ceea ce duce la o nouă înflorire a vieţii între Dunăre şi mare.

Cele 10 castre militare (Piatra Frecăţei-Ostrov, Igliţa-Turcoaia, Arrubium, Troesmis, Dinogeţia, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia-Mahmudia, Halmyris-Murighiol şi Argamum-Jurilovca) au însemnat siguranţă şi prosperitate pentru locuitorii Dobrogei de Nord, fapt dovedit şi de numărul mare de tezaure din această perioadă, aflate în muzeele de istorie din Tulcea sau din Bucureşti.

Perioada romană înseamnă pătrunderea creştinismului (în ciuda măsurilor anticreştine promovate de romani) şi a artei bizantine în nordul Dobrogei, artă care se va regăsi în arhitectura cetăţilor - centre urbane, dar mai cu seamă în construcţiile de cult, cum sunt cele de la Niculiţel sau Murighiol, care prezintă şi moaştele unor martiri creştini.

Perioada medievală a însemnat o relansare a vieţii economice şi spirituale, dezvoltarea unor cetăţi precum Licostoma (Periprava), Chilia, Vicina, a comerţului cu sudul Europei sau cu zona arabă, intensificarea legăturilor cu celelalte provincii româneşti (ca urmare a transhumanţei), dovedite de circulaţia unor monede tătărăşti (tezaurul de la Uzum Bair), ale lui Vlaicu Vodă şi Petru I Muşat sau chiar emiterea de monede proprii (asprii de argint de la Chilia).

Sub Mircea cel Bătrân (1389-90) Dobrogea intră sub autoritatea unui domn român, chiar dacă pentru o scurtă durată (până în 1417), pentru ca mai apoi, timp de patru veacuri şi jumătate să rămână sub stăpânirea imperiului otoman. Între secolele XVI-XVIII, un rol important l-a jucat oraşul Babadag, sediul administraţiei militare otomane, care, după unii autori, a atins o populaţie de 100000 de locuitori, în perioada de apogeu.

Conflictele ruso-turce (sec.XVIII-XIX) au slăbit puterea imperiului otoman, dar au impietat şi asupra vieţii locuitorilor din Dobrogea, regiunea fiind părăsită temporar de unii locuitori, aşezările distruse şi reclădite în numeroase rânduri. O revigorare se înregistrează după 1878, când Dobrogea şi-a recăpătat independenţa şi a revenit la România.

Dezvoltarea porturilor Tulcea şi Sulina, amenajarea cursului navigabil al braţului Sulina, extinderea suprafeţelor cultivate şi modernizarea agriculturii, au fost tot atâţia factori care au contribuit la relansarea vieţii economice şi spirituale în judeţul Tulcea, fenomen accentuat după cele două conflagraţii mondiale, când, după reorganizarea administrativă a ţării s-au realizat investiţii importante, atât în domeniul economic cât şi cultural şi social, care au contribuit la ridicarea nivelului de trai material şi spiritual al populaţiei de pe aceste meleaguri.

Începutul noului mileniu găseşte locuitorii judeţului Tulcea, asemenea tuturor cetăţenilor ţării, într-un proces complex de încercare de depăşire a crizei economice, cauzate de schimbarea radicală a întregului sistem social-economic şi politic, inaugurată de momentul revoluţionar 1989, un proces de democratizare a vieţii, care nu exclude unele fenomene neplăcute pentru populaţie.

De-a lungul istoriei, străbătând perioade de independenţă sau dominare străină, de pace sau de cnflicte, populaţia din nordul Dobrogei a continuat să existe, să locuiască şi să muncească pe pământurile moştenite din străbuni, asimilându-i pe cei nou veniţi şi asimilând de la aceştia ce este bun şi util, într-un ciclu perpetuu.

Aflată la răscrucea vânturilor istoriei, la interferenţa intereselor diferitelor imperii, Dobrogea a fost şi a rămas, până în străfundurile sale pământ românesc. Populaţiile care i-au răscolit praful au rămas vremelnic sau au plecat spre alte orizonturi, elementul autohton fiind cel care a asigurat continuitatea, în ciuda tuturor vicisitudinilor.

Agricultori şi crescători de cai iuţi, geţii au fost singurul popor stabil din Dobrogea, până la venirea romanilor. Pentru a rămâne statornici, cu siguranţă că lupta era cea de-a doua ocupaţie.

Dobrogea a fost provincia românească ce a intrat prima sub influenţa imperiului roman, când Dacia a fost cucerită de romani, aceştia aveau peste 100 de ani de şedere în Scythia Minor. Ei au întărit limesul dunărean, au construit numeroase castre, drumuri de legătură, au modernizat aşezările, pe care le-au ridicat la rang cu adevărat urban (cannabae, civus sau municipium). În timpul stăpânirii romane Dobrogea a avut o perioadă de înflorire, lucru dovedit de prosperitatea porturilor marine şi de amploarea comerţului, la fel ca şi numărul mare de monede, bătute de la Traian, până la Constantin cel Mare, care au circulat în Dobrogea.

În toată perioada dintre sec. VI-XIV se manifestă un permanent aflux de populaţie de pe stânga Dunării spre Dobrogea, fenomen cunoscut pe toată perioada ocupaţiei otomane. Primii veniţi s-au aşezat imediat lângă fluviu, înaintând pas cu pas, spre inima provinciei.

Un rol determinant l-a jucat procesul de transhumanţă, cu precizie de metronom şi urmând un calendar străvechi, păstorii din Dacia pendulând spre lunca Dunării şi spre Dobrogea.

În timpul năvălirilor barbare totul a fost ruinat…dar au mai rămas pământurile, care să hrănească oamenii şi turmele, şi imensele bălţi din deltă; o populaţie vagă şi amestecată a continuat să trăiască pe acest pământ care nu aparţinea nimănui. Aceştia erau uneori barbari, ca slavii, cumanii…dar erau mai ales ciobanii români, care coborau în fiecare an din Carpaţi pentru a căuta peste Dunăre păşuni pe marginea mării(”Dobrogea-50 de ani de viaţă românească”, 1928).

În acele vremuri satele erau rare şi mici, pitite în văi, în poienile din păduri, la adăpost de ochii năvălitorilor.

Pe vremea aceea lumea era rară; unde şi unde câte-o aşezare de om, încolo păşune cât vezi cu ochii. Când, după zile întregi de călătorie, dai de vreo stână ori de vreo târlă de oi, bacii şi ciobanii te ţineau la ei două, trei zile, iar la plecare te umpleau cu toate bunătăţile, să ai la drum…(I.G.Mocanu, în ”Analele Dobrogei”, VIII, pag. 45).

Venirea ”cojenilor” şi ”mocanilor” în satele ”dicienilor”a continuat cu şi mai mare amploare, inclusiv după ce Mircea cel Bătrân a pierdut provincia (1417). Unele evenimente din Ţările Române (1477, 1514, 1785, 1844) au adus valuri noi de români. După moartea lui Mihai Viteazul procesul a fost şi mai amplu, astfel încât domnitorul Radu Şerban s-a văzut nevoit să alcătuiască armată şi să se deplaseze în Dobrogea spre a-i aduce înapoi pe cei plecaţi de pe moşiile boiereşti, tentativă eşuată după conflictul de la Dăeni, unde ţăranii au opus o rezistenţă organizată, dârză.

Cu cât dările şi opresiunile la care erau supuşi românii din Dacia erau mai mari, cu atât numărul celor care migrau spre Dobrogea era mai mare.

Intrată sub stăpânirea otomană, Dobrogea este colonizată mai ales începând cu sec.XVI, cu elemente din Anatolia şi ulterior cu tătari sau alte populaţii musulmane din imperiu.

Popor cuceritor, dar fără iniţiativa creatoare romană şi fără să vie în numele unei înalte culturi ca cea mediteranee- turcii desfiinţează şi suprimă. O mare parte din populaţia autohtonă este nevoită a se refugia peste Dunăre…(turcii-n.n.) îi schimbă aproape în totul toponimia, îşi aleg centre de reşedinţă la Silistra şi Babadag, înfiinţează câteva târguri orientale precum Bazargicul, Megidia şi Mahmudia şi conştienţi de rolul strategic al acestei peninsule faţă de ţările de la nord, o transformă într-o tabără de concentrare a armatelor, o întăresc cu cetăţi ca Silistra şi Enisala şi îi dau rolul unui drum de oşti, pentru orientarea cărora se ridică prin mijlocul stepei gorgane călăuzitoare.(C.Brătescu)

Deşi şi-au exercitat stăpânirea asupra întregii provincii dintre Dunăre şi mare şi mult peste hotarele ei, turcii s-au aşezat mai ales în regiunile păduroase ale Podişului Babadagului şi în judeţul Constanţa, tătarii ocupând stepa deschisă, românii fiind împinşi către Dunăre, inde izvoarele istorice îi pomenesc tot mai des. În judeţul Tulcea, satele locuite exclusiv de turci erau Cârjelari şi Meşteru.

Această nesiguranţă era cauzată de prezenţa populaţiilor de cazaci, cerchezi, tătari sau başbuzuci, specializaţi în jafuri şi prădăciuni, mai ales în timpul războaielor, pe timp de pace ei fiind paşnici şi muncitori. Ei erau numiţi ”cârjalii” şi erau temuţi de populaţia românească. Corupţia şi abuzurile administraţiei turceşti, ca şi lipsa de măsuri împotriva celor care comiteau fărădelegi, făceau ca aşezările să nu fie stabile, căile de transport erau nesigure, chiar şi cele pe Dunăre sau mare.

Conflictele militare dese aveau un rol devastator asupra aşezărilor şi populaţiei. Un localnic povestea unui călugăr călător prin Dobrogea : Şi-atunci cine poate, fuge peste Dunăre, iar pe care îl prind turcii îl duc cu dânşii în ţara lor, vitele ni le mănâncă, satele le dau foc şi semănăturile le pustiesc. După ce trece războiul, cari mai rămâneam vii iarăşi ne întorceam la vetrele noastre şi ne făceam pe dărâmături bordee, şi iar ne apucam de gospodărie. Gândeşte acum, când ne mai putem noi îndrepta? Se mai întâmplă încă şi altă nevoe. După fiecare răsboiu începe ciuma care ne mai seceră şi ea. Atunci iar lăsăm toate şi fugim care încotro poate, şi ne ascundem pe sub dărâmături de dealuri, prin păduri şi bălţi, şi ne temem unii de alţii, frate de frate, şi fugim unii de alţi…(A.D.Culea, ”Dobrogea”, 1928).

Războaiele ruso-turce, cel al Crimeii şi apoi cel din 1877-78 au avut efecte devastatoare asupra Dobrogei. Numai în prima jumătate a sec.XIX au fost trei conflicte pustiitoare, în urma cărora au dispărut 65 de sate, între care Mahmudia, Beştepe, Topolog, Nalbant, Nufăru sau altele care nu s-au mai refăcut. Războiul ruso-turc din 1828-29 a fost cel mai devastator dintre toate. Hector de Béan, însoţind trupele ruseşti, număra 150 de case rămase în picioare în Isaccea, 500 în Babadag şi doar 20 în Tulcea, oraşul fiind-practic- dezafectat.

M.Sadoveanu (”Privelişti dobrogene”) ne povesteşte cum slujbaşii porţii făceau împroprietărirea românilor din Dobrogea, după ce respectivul slujbaş era tratat ca un paşă de cel care dorea pământ : Ş-apoi, din moşia măritului sultan, care era cât se vedea cu ochii, măsura turcul după nevoie şi dădea şi întărire scrisă şi gospodarul se ploconea şi dădea şi el bacşiş, după putere, pentru facerea de bine : câţiva galbeni, o bucată de stofă frumoasă, o pereche de cizme roşii.

În 1851, I.Ionescu de la Brad a găsit în Dobrogea o populaţie formată din 4493 familii turco-tătare, 3656 familii româneşti şi 1194 familii bulgare.

Slavii (cazacii, ucrainenii, ruşii-lipoveni) au venit în Dobrogea încă de pe vremea lui D.Cantemir (începutul sec.XVII), împinşi de persecuţiile religioase, ca urmare a faptului că erau consideraţi eretici de către biserica creştină, pentru că au refuzat ”îndreptările” promovate de mitropolitul Nicon. În Dobrogea ei au găsit înţelegere din partea populaţiei locale şi încurajare din partea autorităţilor otomane şi s-au stabilit mai ales în deltă, pe malul lacului Razim şi de-a lungul Dunării.

Spre sfârşitul sec.XVIII au sosit cazacii de pe Nipru, aşezaţi între lacul Razim şi braţul Sf.Gheorghe, rutenii (circa 1000 de familii din ţinuturile austriece), maloruşii şi aholii, populaţii bine organizate în tabere militare, conduse de căpetenii. În 1879, în Dobrogea erau 8561 lipoveni şi 5736 cazaci.

Cerchezii erau un grup etnic musulman originar din Munţii Caucaz, care a ajuns în Dobrogea prin anii 1862-1863, fiind aduşi de turci pentru că erau fideli porţii, urându-i pe ruşi, cu care avuseseră războaie timp de 30 de ani, cât a rezistat statul cerchez condus de Chan Şamil. Cele mai mari concentrări cercheze au fost în satele Slava Cercheză (500 de familii), Horea, Turda, Isaccea, Mihai Bravu, unde au dovedit calităţi de meşteşugari şi cinste şi corectitudine în afaceri, însă în timpul războaielor s-au dedat la jafuri şi abuzuri care au înspăimântat Europa într-o atare măsură, încât nu li s-a mai permis să revină pe continent după 1900.

Germanii din Dobrogea au venit dinspre Rusia, după 1841, în trei etape. Primul val (1841-1870) a sosit în judeţul Tulcea, formând colonii la Mircea Vodă, Atmagea, Tulcea, Malcoci, Ciucurova şi Cataloi. Venirea lor a fost cauzată, se pare, de legea rusească de colonizare a Ecaterinei a II-a, poate şi din cauza secetelor repetate.

Următorul val (1873-1883), ca şi cel de-al treilea (1891-1899) a vizat mai ales judeţul Constanţa, plecarea lor din Rusia fiind cauzată tot de îngrădirea unor libertăţi. În 1928, numărul lor totaliza 10000 de persoane şi erau harnici, ordonaţi, civilizaţi, fiind un fel de model pentru celelalte etnii.

Grecii au ajuns în Dobrogea, în timpurile moderne, datorită practicării comerţului. Ei s-au stabilit mai ales în oraşe (Sulina, Tulcea) dar şi în unele sate (Izvoarele). În 1850 erau 4284 greci în judeţul Tulcea, 2214 din ei locuind în Sulina.

Armenii au provenit mai cu seamă din Turcia şi Asia Mică şi s-au ocupat tot cu comerţul. În 1900 erau circa 2600 de armeni, cei mai mulţi în Sulina, Tulcea şi Babadag. Asemenea grecilor, armenii au avut mahalaua lor în Tulcea, cu biserică şi locuinţe tradiţionale, care se mai păstrează şi astăzi.

Aromânii reprezintă ramura sud-dunăreană a românilor, rezultatul procesului de romanizare a tracilor din Peninsula Balcanică. Limba vorbită de ei este româna, o formă arhaică ce se vorbea de o parte şi de alta a Dunării, înainte ca triburile migratoare să despartă pe macedo-români de daco-români, primii căpătând influenţe ale limbilor greacă, turcă şi albaneză, cei din urmă mai ales slave şi maghiare, structurile gramaticale rămânând nealterate, ele fiind latine.

Aromânii au ocupat spaţii vaste în Peninsula Balcanică (Macedonia, Grecia, Albania, Bulgaria), ei fiind, prin tradiţie, păstori, activitatea lor căpătând adeseori forme transhumante.

Venirea diverselor ramuri (macedo-români, megleno-români, istro-români) la nord de Dunăre, mai cu seamă în Dobrogea, este legată de schimbul de populaţie realizat în jurul anului 1940 între România şi Bulgaria, când majoritatea bulgarilor au migrat spre actualul lor stat naţional, locul lor fiind luat de familiile de păstori aromâni.

Acelaşi autor arată că după originea lor, 2339 erau nume turceşti şi tătărăşti, 1260 româneşti, 145 ruseşti, 28 bulgăreşti şi 6 de alte origini. Deci, topicele româneşti, după cele ale stăpânitorilor de 460 de ani, erau cele mai numeroase, întrecând cu mult pe cele ruseşti şi bulgăreşti la un loc.

Dacă influenţele toponimice greceşti sau romane s-au păstrat într-o măsură mică în denumirile actuale, în schimb, cele ale altor etnii sunt numeroase. În această categorie intră cele turco-tătare şi slave (ruseşti şi bulgăreşti), care totalizau, după cum afirma geograful C. Brătescu (1928), 2518 din totalul de 3776, cât a identificat pe cele 378 de hărţi referitoare la Dobrogea, până la acel moment.

În acest context, deosebit de interesantă este situaţia oiconimelor, care reflectă atât particularităţile fizico-geografice locale, cât şi geneza şi evoluţia unor comunităţi umane sau obiceiurile şi ocupaţiile specifice.

În sec. XV, când se instalează dominaţia otomană în Dobrogea, dar mai ales în sec. XVI, când se observă o masivă colonizare cu turci şi tătari, se produce o primă schimbare în denumirile aşezărilor din judeţul Tulcea. Turcii au introdus o nomenclatură proprie, de multe ori străină populaţiei autohtone, puţine din denumirile anterioare, româneşti sau slave, rămânând nemodificate. Pentru această perioadă putem deosebi mai multe tipuri de oiconime:

-nume vechi, româneşti sau slave, păstrate neschimbate, eventual adăugându -li-se terminaţia ”giberan” (creştin), ca în cazul localităţilor Cerna, Peceneaga, Cataloi, Chilia, Dăeni, Garvăn, Luncaviţa, Niculiţel;

-nume turceşti, date fie aşezărilor preexistente, fie celor nou întemeiate (Agighiol, Balabancea, Mahmudia, Enisala);

-acolo unde elementul românesc a fost puternic, numele turceşti au fost modificate într-o formă mai accesibilă pronunţiei româneşti: Meidanchioi - Meduncu, Nalbant – Nălbantu, Cicila (se pronunţă gigila) -Jijila;

-uneori, numele localităţilor au circulat în cele două forme, turcească şi românească: Greci – Soanlîk, Satu Nou – Enichioi.

Numeroase localităţi prezintă dovezi de continuitate a locuirii din timpuri foarte îndepărtate. Descoperirile arheologice făcute pe teritoriul judeţului atestă o locuire continuă, din epoca fierului sau chiar mai demult, culturile Hamangia şi Gumelniţa fiind bine reprezentate în diverse puncte.

Pe tot parcursul dominaţiei otomane, aşezările au continuat să existe, chiar dacă ele au fost rare, adăpostite în locuri favorabile, mai uşor de apărat. Călătorii străini vorbesc de o regiune destul de pustie, în care drumurile străbăteau spaţii vaste, ocupate doar de stepa nesfârşită, dar niciodată pustiite de oameni.

Tulcea, spre exemplu, mai avea doar 20 de case întregi, la finele acestui eveniment pustiitor (1828-1829). Alte distrugeri au produs şi celelalte conflicte militare, care au luat sfârşit după 1878.

Pe toată durata ocupaţiei otomane s-au înfiinţat localităţi de către toate etniile aflate în Dobrogea: turci, tătari, români, ruşi, ucraineni, cerchezi, bulgari, cazaci, unul din factorii care a contribuit la permanenţa şi perpetuarea elementului autohton fiind procesul de transhumanţă.

Satele au apărut, dispărut şi reapărut pe propriile ruine, astfel că diversele surse cartografice pot crea confuzii, dând ca momente ale înfiinţării ani diferiţi. Aceleaşi date contradictorii pot apărea şi în cazul construirii principalelor instituţii: şcoala, biserica, primăria.

După părăsirea Dobrogei de către administraţia otomană au avut loc mai multe etape în schimbarea numelor turceşti de localităţi. Primele două (1907-1908 şi 1923-1924) au apărut ca o reacţie firească de emancipare naţională, ea fiind promovată de intelectualitatea vremii, în frunte cu geograful C. Brătescu.

În 1907-1908 s-au modificat numele a nouă sate, atât de origine turcă (Enichioi, Acpunar, Caildere, Testemel) cât şi rusă (Prislav, Azaclâu), dar şi română (Satu Nou), acesta din urmă pentru că existau nu mai puţin de patru localităţi cu acelaşi nume. Aproape toate denumirile nou atribuite erau ale unor personalităţi ale istoriei noastre: C.A.Rosetti, I.C.Brătianu, M.Kogălniceanu, Mircea Vodă, Domniţa Maria, Lascăr Catargiu, Traian, V.Alecsandri, singura excepţie fiind Neatârnarea.

Modificările din 1923-1924 au vizat numai nume turceşti, care au fost înlocuite fie cu nume de personalităţi (N.Bălcescu, Mihai Bravu, General Praporgescu, Regina Maria, Regele Ferdinand), fie cu nume cu rezonanţă istorică (Alba şi Iulia), sau ale zonelor de obârşie ale întemeietorilor sau celor care au repopulat aceste sate (Sâmbăta Nouă).

Trebuie remarcat faptul că modificările au vizat numai nume de localităţi, celelalte toponime rămânând nemodificate până astăzi: Valea Hagiomer, Valea Aiormanului, Dealul Beipunar, Lacul Beibugeac etc.

Următoarea modificare majoră a numelor de localităţi s-a produs imediat după al doilea război mondial (1946-1948), când 13 aşezări au primit nume noi. De data aceasta, regimul nou instalat în ţară, cel comunist, a înlocuit toate denumirile legate de instituţia regală (Încoronarea, Regina Maria, Regele Ferdinand, Regele Carol, Domniţa Maria) cu personaje ale istoriei noastre mai vechi (Horia, Cloşca, Crişan, T.Vladimirescu) sau cu altele la modă în acel moment (General Marcos, Filimon Sârbu, Elena Pavel, Ada Marinescu, Ştefan Gheorghiu).

Cea mai substanţială modificare oiconimică s-a realizat în perioada 1964-1970 şi a vizat un număr de 25 de sate. Cele mai multe modificări (14) le-au suferit numele turceşti precum Paşa Câşla, Meidanchioi, Mahometca, Eschi Baba, Beibugeac, Coium Punar, Carasuhatu, însă şi cele ale unor personalităţi (Şt.Gheorghiu, F.Sârbu, E.Pavel, L.Catargiu, A.Marinescu) sau porecle (Pârlita, Calica), nume care au fost ajustate de propaganda comunistă, fără ca cele noi să aibă mai multă legătură cu judeţul Tulcea, cum nu aveau nici cele vechi. Remarcăm că trei din numele turceşti au fost traduse în româneşte: Canat Calfa - Meşteru, Coium Punar - Fântâna Oilor, Başpunar - Fântâna Mare.

După acest moment s-au mai produs două modificări de denumiri, prima în perioada 1981-1989, când s-a încercat -fără succes- datorită opoziţiei populaţiei locale, schimbarea numelui a trei localităţi: Pardina, Jurilovca şi Murighiol, cu 1 Mai, Unirea şi respectiv Independenţa, după 1989 revenindu-se la vechile nume.

Cea de-a doua s-a produs după 1989 şi a vizat două aşezări: 23 August (devenit Zaclău şi apoi I.C.Brătianu) şi 6 Martie, numit Sălcioara, mai aproape de denumirea romană (Ad Salices) a aşezării.

Privind retrospectiv, se poate constata că de-a lungul timpului, un număr de 52 de localităţi au purtat un singur nume, fără a lua în seamă pe cele antice. Alte 42 de localităţi au purtat două nume (cu sens şi semnificaţie diferite), 12 purtând nume dublu, având aceeaşi semnificaţie. Un număr de două localităţi au purtat trei nume, recordul deţinându-l I.C.Brătianu şi Izvoarele (câte 5) şi respectiv Baia, Jurilovca, Luminiţa, Nufăru, Revărsarea, Sălcioara şi Valea Nucarilor (câte 4).

Mai trebuie spus că în ultimul secol au dispărut 52 de sate şi cătune, fie prin depopulare (Tatanir, Stipoc, Uzlina, Piatra, Câşliţa), fie distruse de conflictele militare (Araklar, Şeşmiler, Saxancula) sau de evenimentele naturale (cele din deltă). Unele au fost înglobate altor localităţi: Blasova, Igliţa şi Iacobdeal la Turcoaia, Mândra la Sâmbăta Nouă, Flămânda şi Floriilor la Crişan, altele au fuzionat, dând naştere unor aşezări noi (Alifaca şi Ceauşchioi au format localitatea Războieni).

În ceea ce priveşte actualele denumiri, deşi există ipoteze diferite, unele contradictorii sau fanteziste, estimăm că cele mai numeroase oiconime sunt cele româneşti (84) şi turceşti (32), urmate de cele de origine slavă (14), alte 8 fiind vechi, antice ori au origini greu de ghicit.

Persistenţa denumirilor de origine străină constituie o dovadă în plus de toleranţă din partea populaţiei autohtone, făcând din spaţiul nord-dobrogean un exemplu demn de urmat, iar pentru lingvişti (dar nu numai) un vast câmp de cercetare.

Babadag – oraş situat la poalele podişului cu acelaşi nume, fondat, se pare, în jurul anului 1262-63, de Sarî Saltîk Baba Dede, un fel de sfânt musulman, care a cerut împăratului bizantin Mihai al VIII-lea Paleologul dreptul de a se stabili în imperiul său, împreună cu o mică armată de 10-12000 de oameni, spre a apăra marginile imperiului de invaziile migratorilor.

Pe perioada ocupaţiei otomane, era cea mai mare aşezare din Dobrogea, fiind garnizoană militară şi centru administrativ, atingând, conform unor estimări, o populaţie de 100000 de locuitori.

Casimcea – centru de comună, podiş şi curs de apă din sudul judeţului Tulcea. Numele celor trei ar putea proveni de la cel al satului, care este de sorginte turcă (Kassin Giumi) echivalentul lui Sf.Dumitru ;

Enisala – deal şi localitatea din cuprinsul comunei Sarichioi, situată pe malul lacului Babadag, la poalele Pod. Babadagului. În apropiere, în sec.XII a existat o cetate bizantină (Heracleea), întărită de Mircea cel Bătrân şi ulterior de turci, care controla navigaţia şi comerţul în zonă.

Greci – comună mare situată la poalele sudice ale Munţilor Măcinului, chiar sub vârful Greci (Ţuţuiatu-467 m), punctul culminant de pe teritoriul Dobrogei. A fost un sat de pietrari, cioplitori în granit, între locuitorii actuali semnalându-se şi urmaşii unei colonii de pietrari italieni. Numele provine, probabil, de la un grup de greci care au locuit aici la începuturile existenţei sale ;

Izvoarele – centru de comună situat la poalele nordice ale Dealului Consul şi poalele sudice ale Podişului Niculiţel. Conform unor informaţii, se pare că a fost fondat de 7 familii de greci care s-au refugiat din cauza prigoanei turceşti, din localitatea Caraclisia, mai întâi în Basarabia, de unde au migrat spre Dobrogea. Astăzi este localitatea cu cel mai important grup etnic grecesc, care conservă o limbă greacă neevoluată, portul şi tradiţiile specifice ;

Jurilovca – comună aşezată în partea de SE a judeţului, pe malul lacului Razim, în apropierea locului în care în antichitate a existat cetatea grecească Orgame, numită de romani, mai târziu, Argamum. Locuitorii de astăzi sunt în proporţie de 85% ruşi-lipoveni.

Mahmudia – centru de comună situat pe malul braţului Sf.Gheorghe, la poalele estice ale dealului Beştepe. În perimetrul său au fost descoperite urme de veche locuire geto-dacă, precum şi ruinele unei aşezări romane şi ale cetăţii romano-bizantine Salsovia.

Aşezarea modernă a fost întemeiată de ciobanii ardeleni veniţi în transhumanţă, pentru ca în 1832, sultanul Mahmud al II-lea să o întărească, construind o geamie şi ridicând aşezarea la rang de oraş, care i-a purtat din acel moment numele ;

Ostrov – comună formată dintr-un singur sat, amplasat în vestul judeţului, pe malul Dunării. În apropiere au fost puse în evidenţă ruinele cetăţii romano-bizantine Beroe. Aşezarea modernă de astăzi a fost întemeiată prin jurul anului 1760, de către 40-50 de familii provenind din bălţile Ialomiţei şi Brăilei, care iniţial s-au aşezat în satul Siliştea, de unde au fost alungaţi de inundaţiile produse de Dunăre, migrând spre un loc mai sigur. Ei au dat numele satului lor după zona de unde au venit ;

Periprava – sat situat în extremitatea nord-estică a grindului Letea, pe teritoriul comunei C.A.Rosetti. Este locuit de pescari şi crescători de vite şi cai, ocupaţii aduse de întemeietorii satului, ruşii-lipoveni, care s-au stabilit pe aceste meleaguri prin 1860 şi care formează şi astăzi majoritatea populaţiei.

Tulcea – municipiu-reşedinţă de judeţ, amplasat într-un amfiteatru de dealuri ce coboară spre Dunăre, în partea nordică a judeţului, la intrarea în Delta Dunării. Este una din cele mai vechi aşezări din ţară, în arealul său fiind descoperite urme de locuire traco-getice şi geto-dacice, alături de obiecte greceşti şi mai apoi romane, care denotă vechi legături comerciale cu civilizaţiile mediteraneene.

Geţii conduşi de Caspios Aegyssus au ridicat pe Colnicul Hora o cetate întărită, greu de cucerit. A fost, pe rând, cetate romană, apoi port comercial turcesc de prim rang, capitală administrativă a Dobrogei, până la războiul de independenţă, mai târziu reşedinţă de raion şi de judeţ.

Uzlina – fostă localitate din perimetrul comunei Murighiol, astăzi un centru turistic important din Delta Dunării, având dotări dintre cele mai moderne. Locuitorii săi au părăsit localitatea, plecând spre satele de pe podiş, datorită inundaţiilor catastrofale din anii ’60-’70 ;

Văcăreni – comună proaspăt înfiinţată, cu un singur sat, amplasat în NV judeţului, pe drumul care leagă Tulcea de oraşul Galaţi. Apare menţionată pe un defter turcesc din 1573, iar legenda spune că întemeietorul satului ar fi un crescător de vite din Reni. Numele poate fi o poreclă, de la văcari ;